Uneori o poveste începe într-un mod neașteptat.
Nu cu un plan.
Nu cu o idee clară.
Ci cu o întrebare.
Andreea m-a întrebat într-o zi:
„Cum ar fi să scrii o carte în care fur girafele?”
Am zâmbit atunci. Mi s-a părut o întrebare frumoasă, dar stranie. Nu am știut ce să răspund.
Andreea există. Nu este un nume ales la întâmplare pentru un personaj. Este fascinată de girafe și are o colecție întreagă. Girafe mari, mici, obiecte, forme și probabil suficiente variații încât, la un moment dat, devine greu să mai privești animalul acesta ca pe un simplu animal.
Într-un fel, girafele existau înainte să existe romanul.
Întrebarea Andreei a rămas cu mine. Și, treptat, din ea a apărut o altă întrebare, cea care avea să deschidă lumea romanului:
Cum ar arăta lumea dacă, într-o zi, toate girafele ar dispărea?
Nu una. Nu câteva. Toate.
Întrebarea pare absurdă la prima vedere. Poate tocmai de aceea funcționează. Uneori, ficțiunea are nevoie de ceva imposibil pentru a putea vorbi despre lucruri foarte reale.
Nu cred că am ales eu girafele
Privind înapoi, nu cred că am ales eu girafele. Ele erau deja acolo, în fascinația Andreei, în colecția ei și în conversațiile din jurul lor. Literatura a făcut restul. O întrebare aparent ludică a început să capete greutate. Pentru că, odată ce scoți ceva din lume, nu mai vorbești doar despre lucrul care a dispărut. Începi să vorbești despre cei care au rămas.
Ce se întâmplă cu oamenii atunci când ceva familiar nu mai există?
Observă imediat lipsa?
Continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Încearcă să găsească o explicație?
Sau absența începe să se vadă tocmai prin lucrurile obișnuite care continuă?
De aici, girafele au încetat să mai fie doar subiectul unei întrebări. Au devenit începutul unei povești.
Andreea a deschis ușa
Andreea din roman pornește dintr-o persoană reală, dar literatura nu funcționează ca o fotografie. Un personaj nu este copia exactă a unui om, iar o poveste nu este o transcriere a realității. Realitatea oferă uneori o scânteie. Ficțiunea construiește apoi propriile camere, propriile drumuri și propriile reguli.
Andreea a fost punctul de pornire.
Și, într-un sens pe care aveam să-l înțeleg mai târziu, ea a deschis ușa.
Dincolo de acea ușă au început să apară locuri, obiecte și întrebări care nu existau la început: o panglică galbenă, un carnețel, o fotografie cu o girafă, o lanternă, un fluier, mere, sfoară, un cerc sub un plop, o librărie, o bancă din parc.
Și Gina.
O girafă de pluș.
La început, asemenea lucruri pot părea simple detalii de decor. Dar unele obiecte refuză să rămână doar obiecte.
Au devenit simboluri pentru că au rămas.
Au revenit. Au acumulat sens. Au început să lege momente care, privite separat, păreau să nu aibă nimic în comun.
Ce înseamnă să dispară toate girafele?
Romanul nu a pornit, pentru mine, din dorința de a construi un mister zoologic. Întrebarea importantă nu este doar unde au plecat girafele. Mai interesant este ce produce dispariția lor.
Lumea nu se oprește. Oamenii se trezesc, beau cafea, merg la serviciu, intră în magazine, răspund la mesaje, întârzie, uită, se grăbesc. Viața cotidiană are talentul straniu de a continua chiar și atunci când, pentru cineva, ceva esențial s-a schimbat.
Uneori, ceea ce pentru un om este enorm pentru restul lumii este doar o zi de marți.
Marțea a ajuns astfel să ocupe un loc special în universul cărții. Nu pentru că marțea ar avea în sine ceva magic, ci tocmai pentru că este atât de obișnuită.
Și poate de aceea îmi place formularea care a rămas în roman:
Marțea, universul clipește.
Pentru o fracțiune de secundă, lumea pare aceeași. Și totuși ceva nu mai este la locul lui.
De la dispariție la memorie
Pe măsură ce povestea a crescut, am înțeles că dispariția girafelor nu putea rămâne singura miză. În jurul ei au început să apară alte întrebări.
Ce rămâne dintr-un om într-un alt om?
Cât timp continuă să existe un lucru după ce nu îl mai vedem?
Poate un obiect să păstreze ceva dintr-o relație?
Cât din ceea ce ne amintim aparține trecutului și cât aparține celui care își amintește?
Și mai ales:
Când dispare cu adevărat ceva?
Atunci când nu mai este?
Atunci când nu mai este văzut?
Sau abia atunci când nu mai produce niciun efect asupra nimănui?
Romanul a început să se deplaseze astfel dinspre o dispariție imposibilă spre ceva mult mai apropiat de experiența umană: absența. Nu absența ca gol abstract, ci absența care lasă urme.
Lucrurile mici care au rămas
Unele dintre cele mai importante elemente ale poveștii nu au intrat în roman cu eticheta de „simbol”. Au apărut firesc.
O panglică galbenă.
Un măr.
O bucată de sfoară.
O lanternă.
Un carnețel.
O fotografie.
Un fluier.
Gina.
Uneori, un obiect este doar un obiect. Alteori, trece prin suficiente mâini, momente și amintiri încât începe să însemne mai mult decât materialul din care este făcut.
Asta m-a interesat tot mai mult în timp ce scriam: felul în care lucrurile mici pot păstra ceea ce oamenii nu reușesc întotdeauna să spună.
Poate tocmai de aceea romanul nu încearcă să explice fiecare simbol. Unele lucruri trebuie lăsate să existe înainte de a fi explicate.
Povestea a devenit mai mare decât prima carte
La început nu exista neapărat în mintea mea o trilogie completă, cu toate traseele stabilite. Povestea a crescut. Unele fire puteau fi închise într-un singur volum. Altele refuzau să se termine acolo. Au apărut consecințe. Întrebările au început să producă alte întrebări. Personajele aveau nevoie de timp.
Și, treptat, am înțeles că „Ziua în care au dispărut toate girafele” nu avea să rămână o singură carte.
Avea nevoie de trei volume.
Nu pentru a prelungi aceeași poveste, ci pentru a privi aceeași lume din momente diferite și pentru a vedea ce se întâmplă cu oamenii după ce lucrurile pe care le-au trăit nu mai pot fi puse pur și simplu deoparte.
Așa a început să se contureze trilogia.
Între realitate și ficțiune
Există, așadar, o Andreea reală. Există fascinația ei pentru girafe. Există colecția. Și există o poveste care a plecat de acolo, dar care și-a construit apoi propriul univers.
Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile frumoase ale literaturii: nu copiază realitatea. O atinge, ia ceva din ea și apoi merge într-un loc în care realitatea singură nu ar fi putut ajunge.
Andreea reală și Andreea din roman nu trebuie suprapuse până la ultimul detaliu.
Una a făcut posibilă cealaltă.
Iar între ele există spațiul în care s-a născut povestea.
De ce „Ziua în care au dispărut toate girafele”?
Pentru că dispariția este uneori cel mai bun mod de a vedea cât de prezent a fost ceva. Pentru că unele lucruri devin vizibile abia atunci când lipsesc. Și pentru că o întrebare aparent imposibilă poate ajunge să spună ceva foarte simplu despre oameni.
Cum ar arăta lumea dacă, într-o zi, toate girafele ar dispărea?
Nu știu dacă romanul oferă un singur răspuns.
Nici nu cred că trebuie.
Poate că unele povești nu există pentru a închide întrebările. Există pentru a le face suficient de mari încât să putem intra în ele.
Și, uneori, pentru a lăsa o ușă întredeschisă.
Cât să intre lumina.
Sau o girafă.
Lasă un răspuns