Unele obiecte intră într-o poveste fără să știe că vor rămâne. La început sunt doar acolo. Într-un buzunar, într-un rucsac, într-o cameră. Nu poartă încă explicații și nu cer să fie privite ca simboluri.
Așa este și panglica galbenă din „Ziua în care au dispărut toate girafele”.
Andreea o poartă cu ea într-o lume în care drumurile nu sunt întotdeauna clare. Nu pentru că știe dinainte exact unde va ajunge, ci tocmai pentru că există posibilitatea să fie nevoie să se întoarcă.
Mi-a plăcut ideea aceasta încă din timpul scrierii: uneori nu ai nevoie de o hartă perfectă. Ai nevoie doar de ceva care să-ți amintească pe unde ai trecut.
Panglica nu îi spune Andreei ce trebuie să facă. Nu o împinge înainte. Nu o oprește. Doar rămâne. Și poate că tocmai de aceea devine importantă.
În viață avem și noi astfel de repere. Un loc. Un obiect. O fotografie. O melodie. O propoziție pe care cineva a spus-o cândva. Lucruri aparent mărunte care nu ne arată neapărat direcția, dar ne ajută să recunoaștem drumul.
Nu tot ceea ce ne orientează trebuie să fie mare.
Uneori este suficient un semn discret care spune:
Ai mai trecut pe aici.
În roman, panglica galbenă nu rezolvă nimic singură. Dar păstrează posibilitatea întoarcerii.
Iar mie mi se pare că între a merge înainte și a ști că poți reveni există o diferență uriașă.
Poate de aceea unele obiecte nu devin importante prin ceea ce fac. Ci prin ceea ce ne permit să nu uităm.
Lasă un răspuns