Există o diferență mare între a merge lângă cineva și a-l conduce cu forța. Poate părea evidentă. În realitate, oamenii o uită destul de des.
În „Ziua în care au dispărut toate girafele”, una dintre imaginile care mi-au rămas cel mai aproape este o simplă sfoară. În mod obișnuit, o sfoară leagă. Ține. Trage. Limitează distanța.
În poveste, însă, mi-am dorit să facă aproape contrariul. Să existe fără să transforme apropierea în captivitate.
De aici s-a născut una dintre ideile care traversează romanul:
„Sunt aici, dar nu te țin.”
Îmi place pentru că nu vorbește doar despre libertate. Vorbește și despre prezență.
Este foarte ușor să confundăm libertatea cu plecarea: dacă îl las liber pe celălalt, înseamnă că mă îndepărtez. Dar există și o altă posibilitate.
Să rămâi. Să mergi alături. Să fii suficient de aproape încât celălalt să știe că ești acolo, fără să transformi apropierea într-o obligație.
În multe relații, intenția de a proteja poate deveni, fără să observăm, încercarea de a controla. Grija începe să aibă condiții. Prezența devine verificare. Apropierea cere dovezi.
Sfoara din poveste mi-a oferit o imagine mai simplă.
Poți ține un capăt fără să tragi de celălalt. Poți spune „sunt aici” fără să adaugi „deci trebuie să rămâi”. Poți fi prezent fără să ocupi tot spațiul.
Poate că uneori aceasta este una dintre cele mai dificile forme de apropiere.
Nu să ții pe cineva lângă tine. Ci să creezi suficientă siguranță încât să poată rămâne fără să fie ținut.
Lasă un răspuns