Sunt personaje pe care le poți înțelege din felul în care vorbesc. Pe altele le înțelegi mai bine uitându-te la ce păstrează aproape. Rucsacul Andreei din „Ziua în care au dispărut toate girafele” face parte din a doua categorie. Nu pentru că ascunde cine știe ce obiect spectaculos, ci tocmai pentru că lucrurile din el sunt obișnuite și, puse împreună, spun destul de mult despre omul care le-a ales.
În manuscris apar o panglică galbenă, un carnețel cu colțurile tocite, câteva mere păstrate „pentru negocieri”, o lanternă mică, bandă adezivă, o rolă de sfoară, un fluier de plastic și fotografia unei girafe pe care scrie Gina. Lista nu seamănă cu inventarul unui personaj care pleacă să salveze lumea. Seamănă mai degrabă cu lucrurile adunate de cineva care nu știe exact ce va întâlni, dar preferă să aibă la îndemână câteva soluții.
Și poate tocmai de aceea îmi place rucsacul ei.
Un rucsac care nu explică personajul
Ar fi simplu să iau fiecare obiect și să-i atribui o semnificație precisă. Panglica înseamnă asta, sfoara reprezintă cealaltă, lanterna este obligatoriu metafora pentru cutare lucru. Literatura devine însă destul de rigidă când autorul începe să pună etichete sub fiecare obiect.
Rucsacul nu a apărut în poveste ca un rebus pe care cititorul trebuie să-l rezolve. Obiectele au intrat acolo pentru că aparțin felului în care Andreea se pregătește. Unele sunt practice. Unele sunt puțin ciudate. Unele par să aibă sens imediat, iar în cazul altora ai putea ridica o sprânceană și să întrebi de ce ar considera cineva necesar să plece cu un fluier de plastic.
Întrebarea este legitimă.
Nu sunt sigur că răspunsul trebuie dat.
Uneori, tocmai combinația dintre util și inexplicabil face un personaj credibil. Oamenii reali nu-și organizează buzunarele după reguli literare. Poartă lucruri pentru că le folosesc, pentru că s-au obișnuit cu ele, pentru că s-ar putea să fie necesare sau pentru că, într-o dimineață, li s-a părut o idee bună.
Ce iei când nu ai o hartă completă
Mi se pare că rucsacul Andreei spune ceva important fără să fie nevoie să-i atribuim o filozofie: ea se pregătește pentru ceea ce poate controla, fără să pretindă că știe tot ce urmează.
O lanternă poate lumina câțiva metri. Nu întregul traseu. O bucată de sfoară poate lega ceva, poate marca ceva sau poate rămâne nefolosită. Banda adezivă este probabil unul dintre cele mai puțin poetice obiecte care pot intra într-un roman, ceea ce reprezintă deja un argument serios în favoarea ei. Merele pot fi mâncate, oferite sau, în logica Andreei, păstrate „pentru negocieri”.
Niciunul dintre aceste obiecte nu promite că lucrurile vor merge conform planului. Sunt doar posibilități.
Există o diferență între a fi pregătit și a încerca să controlezi tot ce se poate întâmpla. Prima presupune să iei cu tine ceea ce crezi că ți-ar putea folosi. A doua ar necesita probabil un camion, câteva manuale de proceduri și o asigurare foarte bună.
Andreea are un rucsac.
Mi se pare suficient.
Lucrurile practice și lucrurile care rămân
Unele obiecte din rucsac au început deja să aibă propria lor viață în afara romanului. Panglica galbenă a devenit pentru mine un mod de a vorbi despre repere și despre posibilitatea întoarcerii. Sfoara a dus spre ideea unei apropieri care nu trage de celălalt. Gina are deja povestea propriului nume.
Dar lucrul interesant este că ele nu au fost introduse în roman ca să genereze articole.
Mai întâi au fost obiecte.
În articolul despre începutul romanului scriam că unele lucruri refuză să rămână simple detalii de decor. Au revenit, au acumulat sens și au început să lege momente care, privite separat, nu păreau neapărat legate între ele. Cred că rucsacul este locul în care această familie de obiecte poate fi văzută înainte ca fiecare să-și găsească propriul drum.
Este aproape o fotografie a poveștii înainte ca povestea să înceapă să explice ceva.
Mere, lumină și un fluier care nu dă explicații
Îmi place că obiectele nu aparțin aceleiași categorii. Dacă în rucsac ar fi existat doar lucruri riguros practice, Andreea ar fi părut pregătită pentru o excursie. Dacă ar fi existat numai obiecte simbolice, ar fi părut că autorul a intrat înaintea personajului și i-a făcut bagajul cu dicționarul de metafore deschis.
În schimb, avem mere și lanternă. Carnețel și bandă adezivă. Sfoară și fotografie. Panglică și un fluier.
Combinația aceasta îmi place tocmai fiindcă nu este perfect ordonată.
Un rucsac adevărat rareori este.
Găsești lucrul de care aveai nevoie abia după ce ai scos trei lucruri de care nu aveai nevoie, descoperi ceva ce credeai pierdut și, inevitabil, există un obiect despre care nu mai știi de ce îl porți de două luni.
În cazul Andreei, fiecare lucru aparține totuși aceleiași logici discrete: poate va fi nevoie.
Nu „sigur va fi nevoie”.
Poate.
Iar acel „poate” spune mai mult despre felul ei de a intra în necunoscut decât ar spune o pagină întreagă de caracterizare directă.
Fotografia și ceea ce alegem să luăm cu noi
Dintre toate obiectele, fotografia este diferită. Lanterna poate fi folosită. Sfoara poate avea o funcție. Merele au o utilitate evidentă, chiar dacă „negocierile” rămân discutabile din perspectiva diplomației internaționale. Fotografia nu rezolvă nimic practic.
Și totuși este acolo.
Pe ea apare o girafă, iar numele este Gina. Manuscrisul leagă această fotografie de felul foarte personal în care Andreea numește girafele și de fascinația ei pentru ele. Nu este nevoie să spun mai mult despre rolul ei în poveste. Mi se pare suficient faptul că, printre lucrurile care ar putea deveni utile, există și ceva pe care îl iei pur și simplu pentru că vrei să fie cu tine.
Oamenii fac asta permanent.
Păstrează în portofel o fotografie care nu mai este necesară pentru identificarea nimănui. Poartă un obiect primit cu ani în urmă. Lasă într-un buzunar o hârtie pe care ar putea foarte bine să o arunce.
Utilitatea nu este singurul criteriu după care alegem ce luăm cu noi.
Uneori luăm și ceea ce ne amintește cine suntem.
Carnețelul nu trebuie să fie nou
Carnețelul are colțurile tocite. Detaliul îmi place mai mult decât mi-ar fi plăcut un caiet perfect, cumpărat special pentru momentul important al poveștii.
Lucrurile folosite au deja o istorie.
Un carnețel nou este disponibil. Unul tocit a fost purtat, deschis, închis, mutat dintr-un loc în altul. Nu știm tot ce a fost scris în el și nici nu avem nevoie să știm pentru a înțelege că nu a apărut în viața Andreei cu cinci minute înainte de începutul scenei.
Acesta este unul dintre lucrurile pe care încerc să le păstrez în universul cărții: obiectele nu apar doar atunci când povestea are nevoie de ele. Au, măcar în sugestie, o existență anterioară.
Ca oamenii.
Ce spune, de fapt, rucsacul despre Andreea
Dacă ar trebui să reduc totul la o singură observație, n-aș spune că rucsacul Andreei este o colecție de simboluri. Aș spune că este felul ei de a fi pregătită fără să pretindă că lumea poate fi anticipată complet.
Are lucruri pentru drum, lucruri pentru situații neprevăzute și lucruri pe care pur și simplu vrea să le aibă aproape. Unele vor deveni importante. Altele vor rămâne mici. Unele vor primi propriile povești, iar altele probabil vor continua să stea cuminți într-un buzunar până când cineva își va aminti de ele.
Nu vreau să spun acum ce va face fiecare. Ar fi ca și cum aș deschide rucsacul înaintea cititorului și aș începe să lipesc instrucțiuni pe toate obiectele: „acesta va conta aici”, „pe acesta să-l țineți minte”, „atenție, simbol la pagina următoare”.
Prefer să rămână lucruri. O panglică galbenă. Câteva mere. O sfoară. O lanternă. Un carnețel. O fotografie. Un fluier. Bandă adezivă.
Și un rucsac suficient de încăpător încât să le poarte pe toate.
Restul îl face povestea.
Lasă un răspuns