De ce renunțăm greu la ceva care nu ne mai place, doar pentru că am ajuns deja până acolo? Se întâmplă cu lucruri foarte mici. Începem un serial, vedem primul sezon, apoi al doilea. La un moment dat nu ne mai atrage aproape deloc, dar apare gândul: „Am văzut deja trei sezoane. Hai să-l termin.” Și mai vedem un episod. Nu pentru că ne place. Nici pentru că suntem curioși. Mai degrabă pentru că cele treizeci de ore petrecute deja cu serialul par să ceară încă zece.
„Am ajuns până aici” este un argument foarte convingător
Avem tendința să ținem cont de timpul, energia sau banii pe care i-am investit deja într-un lucru. Cu cât investiția este mai mare, cu atât poate deveni mai greu să spunem: „Nu mai vreau.” O carte poate să nu ne mai intereseze, dar am trecut de jumătate. Un curs poate să nu ne mai folosească, dar am plătit pentru el. Un obiect poate să nu ne mai placă, dar a costat mult. Continuarea începe să pară o metodă de a salva ceea ce am investit deja, deși timpul trecut nu se întoarce dacă mai adăugăm timp peste el.
Faptul că am investit mult într-un lucru explică de ce ne este greu să-l lăsăm. Nu dovedește că merită să continuăm.
De ce renunțăm greu chiar și atunci când nu ne mai face bine?
Oprirea poate semăna cu o recunoaștere a pierderii. Dacă închidem cartea la pagina 280 din 400, cele 280 de pagini par citite „degeaba”. Dacă abandonăm un serial după patru sezoane, avem senzația că orele petrecute cu el au fost pierdute. Așa că mai investim puțin, tocmai ca să nu simțim că am investit degeaba înainte.
Serialul, din păcate, nu se simte obligat să devină mai bun din respect pentru timpul nostru. Problema nu este doar că mai pierdem câteva ore. Continuarea poate deveni o încercare de a recupera ceva ce nu mai poate fi recuperat. Timpul de ieri a fost deja folosit. Întrebarea utilă rămâne ce vrem să facem cu timpul care urmează.
Perseverență sau doar continui fiindcă am început?
Aici apare o diferență importantă. Perseverența are sens atunci când ceea ce facem încă are valoare pentru noi. Poate fi greu, obositor sau lent, dar știm de ce continuăm. Există un scop și există ceva către care mergem. Altceva se întâmplă când singurul argument rămas este: „Tot am început.”
Dacă un curs este greu, dar ne ajută să ajungem unde vrem, continuarea are sens. Dacă un proiect trece printr-o perioadă dificilă, dar rămâne important pentru noi, faptul că nu renunțăm poate fi exact ce trebuie. Dar dacă nu mai există interes, utilitate sau sens și singurul motiv este timpul investit, atunci situația este alta.
Nu orice lucru dificil trebuie abandonat. Dar nici orice lucru început trebuie dus până la capăt doar pentru că a fost început.
Întrebarea care schimbă perspectiva
Uneori ajută să scoatem din ecuație ceea ce am investit deja și să ne întrebăm simplu: „Dacă nu aș fi investit deja atât, aș mai alege asta acum?” Dacă răspunsul este da, atunci continuarea poate avea sens. Dacă răspunsul este nu, poate că nu prezentul ne ține acolo, ci doar dorința de a justifica trecutul.
Întrebarea nu rezolvă totul, dar ne ajută să vedem mai clar motivul pentru care continuăm.
Dacă nu aș fi investit deja atât, aș mai alege asta acum?
Timpul deja folosit nu poate fi recuperat
Asta este partea care ne place mai puțin. Timpul petrecut până acum nu poate fi readus înapoi, indiferent ce decidem de aici înainte. Dacă am urmărit douăzeci de episoade dintr-un serial care nu ne mai place, acele douăzeci de episoade rămân văzute fie că îl terminăm, fie că nu. Dacă am plătit pentru un curs pe care nu-l mai folosim, banii nu devin mai bine cheltuiți doar pentru că mai petrecem încă două luni acolo. Dacă păstrăm un obiect scump pe care nu îl folosim, prețul plătit nu se schimbă.
Uneori încercăm să facem trecutul să pară mai justificat prin ceea ce facem în prezent. Dar trecutul nu cere completări. El rămâne exact ce a fost. În relațiile dintre oameni, trecutul influențează și felul în care ne spunem povestea. Am scris separat despre asta în articolul despre de ce vorbim uneori mai ușor cu necunoscuții.
Ce am investit până acum și ce aleg de acum înainte
Privite din prezent, lucrurile se schimbă puțin. Nu mai întrebăm doar „Cât am investit?”, ci și „Ce vreau să fac de aici înainte?” Răspunsul nu trebuie să fie întotdeauna renunțarea. Unele lucruri devin dificile înainte să devină bune. Unele proiecte importante trec prin perioade în care nu mai avem chef. O carte poate avea un capitol slab. Un curs poate avea o etapă plictisitoare.
Diferența este motivul pentru care continuăm. Dacă mergem mai departe pentru că încă vrem rezultatul, este una. Dacă mergem mai departe doar pentru că ne pare rău de ceea ce am investit deja, este alta.
Ce am făcut până ieri este deja parte din poveste. Decizia de astăzi privește ce vrem să facem de aici înainte.
Renunțarea nu șterge ceea ce a fost
Mai există o idee care ne ține uneori pe loc: dacă renunțăm, tot ce am făcut înainte își pierde valoarea. Dar nu funcționează neapărat așa. Putem învăța ceva dintr-un curs pe care nu îl terminăm. Putem păstra ceva dintr-o carte pe care o lăsăm la jumătate. Putem avea trei sezoane bune dintr-un serial fără să semnăm un contract pentru următoarele șapte.
Putem chiar să descoperim, după o perioadă, că un drum nu mai este al nostru. Faptul că ne oprim nu schimbă ceea ce am trăit până atunci. Doar schimbă ce alegem să facem după.
Nu toate pierderile trebuie reparate
Uneori este greu să acceptăm ideea că ceva a fost, pur și simplu, o investiție care nu a dus unde speram. Am petrecut timp, am cheltuit bani, am avut așteptări și nu a ieșit. Prima reacție poate fi să mai încercăm puțin, tocmai pentru ca tot ce am făcut până atunci să nu pară inutil.
Dar există momente în care cel mai bun lucru pe care îl putem face cu o investiție nereușită este să nu o mărim. Nu putem schimba cât am pierdut ieri. Putem decide însă cât mai vrem să adăugăm astăzi.
Uneori continuăm nu fiindcă mai vrem, ci fiindcă ne pare rău să pierdem ceea ce am investit deja.
Dar timpul petrecut nu devine mai valoros doar pentru că îi mai adăugăm timp.
Lasă un răspuns