De ce vorbim cu necunoscuții despre lucruri personale, uneori mai ușor decât cu oamenii pe care îi cunoaștem bine? Se întâmplă în tren, într-un taxi, într-o sală de așteptare sau într-un loc în care ajungem să stăm lângă cineva pe care nu l-am mai văzut niciodată. Conversația începe simplu: vremea, traficul, drumul, locul în care mergem. Și apoi, fără să știm exact când s-a schimbat discuția, ajungem la relații, copii, părinți, regrete, frici sau alegeri pe care le-am făcut și pe care nu le mai putem schimba.
Uneori ne surprinde chiar pe noi cât de ușor am spus ceva unui om pe care îl cunoaștem de zece minute. Nu pentru că necunoscuții ar fi automat mai de încredere și nici pentru că oamenii apropiați nu ne-ar înțelege. Explicația poate fi mult mai simplă.
Cu oamenii apropiați avem deja o istorie
Când vorbim cu cineva care ne cunoaște de ani, în conversație intră și tot ceea ce știe deja despre noi. Știe cum am reacționat în alte situații, ce decizii am luat, ce am spus înainte și, uneori, chiar ce am jurat că nu vom face niciodată. Relațiile apropiate se construiesc tocmai din această continuitate, dar uneori continuitatea poate avea și o greutate.
Dacă am fost mult timp omul care „se descurcă”, poate fi mai greu să spunem că acum nu știm ce să facem. Dacă ceilalți ne-au văzut mereu puternici, poate fi mai greu să recunoaștem că ne este teamă. Iar dacă am susținut ani întregi un lucru, poate fi incomod să spunem că astăzi gândim diferit. Omul pe care tocmai l-am cunoscut nu știe nimic din toate acestea și nu trebuie să-i explicăm de ce nu mai suntem exact cei care eram.
Un necunoscut nu are încă așteptări despre cine ar trebui să fim
Oamenii apropiați își formează, firesc, o imagine despre noi. „Tu ești cel calm.” „Tu te descurci.” „Tu nu faci așa ceva.” „Tu ai fost întotdeauna…” De cele mai multe ori, asemenea afirmații nu sunt făcute cu intenție rea. Sunt doar rezultatul anilor în care oamenii ne-au cunoscut într-un anumit fel.
Un necunoscut nu are încă această imagine. Dacă îi spunem că suntem confuzi, nu știe că ieri eram foarte siguri. Dacă îi spunem că ne este frică, nu este surprins că omul „puternic” se teme. Dacă spunem „am greșit”, nu are în minte toate momentele în care ne-a auzit susținând contrariul.
Pentru câteva minute putem fi doar ceea ce suntem în momentul acela, fără să fim comparați cu ceea ce am fost înainte.
De ce vorbim cu necunoscuții atât de deschis?
Când ne întrebăm de ce vorbim cu necunoscuții atât de deschis, răspunsul nu ține neapărat de încredere. Uneori ține și de faptul că relația nu are încă un trecut și, mai ales, nu are întotdeauna un viitor.
Dacă spunem unui prieten apropiat ceva important, conversația nu se termină odată cu întâlnirea. Poate reveni asupra subiectului, ne poate întreba ce am făcut, poate să-și facă griji sau chiar să-și schimbe părerea despre o situație ori despre noi. Asta face parte dintr-o relație reală. Ceea ce spunem are urmări pentru că relația continuă.
Cu un necunoscut lucrurile pot fi diferite. Omul de pe scaunul de lângă noi coboară din tren, taxiul ajunge la destinație, rândul de la ghișeu se termină și fiecare pleacă în altă direcție. Lipsa unei continuări poate reduce presiunea pe care o simțim atunci când vorbim. Putem spune ceva fără să ne întrebăm imediat cum va fi reluat subiectul peste trei zile.
Uneori este mai ușor să spui ceva când nu trebuie să gestionezi și ziua de mâine a conversației.
A spune ceva personal nu înseamnă automat că avem încredere
Faptul că îi povestim unui necunoscut ceva personal nu înseamnă neapărat că avem încredere în el. Încrederea se construiește în timp, din comportamente repetate, consecvență și din felul în care un om păstrează ceea ce îi spunem. O conversație bună de douăzeci de minute nu poate înlocui toate acestea.
Dar poate exista o anumită libertate tocmai pentru că miza relațională este mai mică. Dacă omul nu face parte din viața noastră, părerea lui nu va fi prezentă la următoarea masă de familie, la serviciu sau în conversația de mâine. Asta poate face unele lucruri mai ușor de spus.
De ce ajung conversațiile cu necunoscuți atât de repede la lucruri importante?
Există conversații în care parcă sărim peste etape. După câteva minute nu mai vorbim despre vreme, ci despre o despărțire de acum zece ani. Uneori omul din fața noastră pune o întrebare simplă, fără să cunoască tot contextul pe care îl știu deja apropiații noștri.
Un prieten poate întreba: „Tot nu ai rezolvat problema aceea?” Un necunoscut poate întreba: „Dar tu ce vrei?” Nu pentru că ar fi mai înțelept, ci pentru că nu cunoaște toate explicațiile pe care noi și ceilalți le-am repetat deja de multe ori. Iar uneori o întrebare simplă ne obligă și pe noi să răspundem mai simplu.
Un om care nu ne cunoaște nu ne poate completa povestea în locul nostru
În relațiile vechi, celălalt știe deja povestea. Începem o propoziție și știe despre cine vorbim. Spunem „știi cum e el” și nu mai este nevoie să explicăm. Spunem „iar s-a întâmplat” și există deja zece episoade anterioare care dau sens propoziției.
Cu un necunoscut nu avem aceste scurtături. Trebuie să alegem ce este important și să explicăm lucrurile de la început. Iar când încercăm să-i spunem altcuiva ce ni se întâmplă, se poate întâmpla să auzim și noi povestea puțin diferit.
Nu pentru că necunoscutul ne oferă neapărat soluția, ci pentru că uneori faptul că punem lucrurile în cuvinte ne ajută să le vedem mai bine.
Sinceritatea nu înseamnă lipsa limitelor
Faptul că unele conversații cu necunoscuți pot deveni surprinzător de personale nu înseamnă că orice om întâlnit întâmplător trebuie să primească acces la viața noastră. Sinceritatea și lipsa limitelor sunt două lucruri diferite.
Putem vorbi despre o experiență fără să oferim date personale, adrese, informații financiare sau alte detalii care ne pot pune în dificultate. Putem simți că cineva ne ascultă fără să presupunem că îl cunoaștem. Și putem avea o conversație foarte bună fără să transformăm apropierea de moment într-o încredere pe care timpul încă nu a construit-o.
A te deschide nu înseamnă să renunți la discernământ.
De ce ne rămân în minte unele dintre aceste întâlniri?
Uneori ne amintim ani întregi o discuție cu un om al cărui nume nici nu l-am aflat. Poate tocmai pentru că întâlnirea a fost simplă: doi oameni s-au întâlnit pentru puțin timp, fără obligații, fără o istorie comună și fără planuri pentru ziua următoare. Au vorbit, apoi fiecare și-a continuat drumul.
Dar în acele câteva minute, unul dintre ei a putut spune ceva ce avea nevoie să spună, iar celălalt a fost acolo să audă. Nu toate conversațiile importante trebuie să dureze ani și nu toți oamenii care ne lasă ceva trebuie să rămână în viața noastră.
Uneori vorbim mai ușor cu un om care nu știe nimic despre noi.
Nu pentru că ne este mai apropiat, ci pentru că nu are încă așteptări despre cine ar trebui să fim.
Lasă un răspuns