Anxietatea nu arată mereu ca o criză de panică. Uneori arată ca o minte care nu se mai oprește. Ca o nevoie constantă de a verifica, de a anticipa, de a te pregăti pentru ceva ce poate nici nu se va întâmpla. Alteori se ascunde în iritabilitate, insomnie, oboseală, tensiune musculară sau în senzația că trebuie să fii mereu atent.
Problema nu este că mintea încearcă să te protejeze. Asta face. Problema apare atunci când sistemul de alarmă începe să reacționeze și în situații în care pericolul nu este real sau nu este atât de mare pe cât pare. Atunci, gândurile se accelerează, corpul intră în alertă și apare tendința de a evita, de a controla sau de a căuta permanent certitudini.
Pe termen scurt, evitarea poate aduce liniște. Pe termen lung, însă, poate întări anxietatea. Cu cât evităm mai des situațiile care ne sperie, cu atât mintea învață mai puternic că ele trebuie evitate. De aceea, lucrul cu anxietatea nu înseamnă doar să „te calmezi”, ci să înțelegi ce o întreține și să înveți treptat să rămâi prezent chiar și atunci când disconfortul apare.
Un prim pas util este să observi diferența dintre ceea ce știi și ceea ce presupui. Între „se va întâmpla ceva rău” și „mintea mea îmi spune că s-ar putea întâmpla ceva rău” există o diferență importantă. Nu schimbă imediat emoția, dar creează spațiul necesar pentru a nu reacționa automat la fiecare gând.
Anxietatea poate fi tratată. În multe situații, psihoterapia ajută la identificarea tiparelor de gândire, a comportamentelor de evitare și a reacțiilor care mențin problema. Scopul nu este să dispară orice emoție neplăcută, ci ca frica să nu mai decidă în locul tău.
Uneori, progresul nu înseamnă să nu mai simți anxietate. Înseamnă să poți merge mai departe chiar și atunci când ea apare.
Lasă un răspuns