Unele lucruri dintr-o poveste sunt construite. Le gândești, le întorci pe toate părțile, le cauți un loc potrivit și, până la urmă, le așezi în text. Altele există înainte să ajungi tu la ele.
Gina face parte din a doua categorie.
Nu eu am stat la birou încercând să găsesc un nume potrivit pentru girafele din „Ziua în care au dispărut toate girafele”. Nu am făcut liste, nu am căutat semnificații și nu am încercat să inventez o convenție literară. Așa a hotărât Andreea. Toate girafele se numesc Gina. Atât. Și tocmai simplitatea aceasta mi-a plăcut suficient de mult încât să nu încerc să o „îmbunătățesc”.
Uneori, explicația vine după poveste
Ca adult, ai tentația să complici lucrurile. Dacă există mai multe girafe, de ce ar avea toate același nume? Cum le deosebești? Nu ar trebui fiecare să aibă propria identitate? Sunt întrebări perfect rezonabile. Doar că Andreea nu avea nevoie de ele.
Pentru ea, „Gina” nu era un exercițiu de clasificare. Nu trebuia să rezolve problema evidenței populației de girafe. Era pur și simplu numele lor. Una era Gina. Cealaltă era tot Gina. Și următoarea, evident, Gina.
În manuscris, colecția ei este întreagă: girafe de pluș, obiecte, reprezentări diferite, toate adunate în jurul aceleiași fascinații. Iar faptul că fiecare poartă același nume devine una dintre micile reguli ale universului ei.
Mi se pare frumos că literatura poate păstra astfel de lucruri fără să le oblige imediat să devină metafore. Mai întâi există. Abia după aceea începi să observi ce pot însemna.
Gina nu este o girafă anume
Odată ce am început să scriu romanul, s-a întâmplat ceva interesant. Gina a încetat să mai fie doar numele unei girafe. Pentru că dacă toate se numesc la fel, atunci întrebarea „Care Gina?” începe să-și piardă rostul.
Poate fi cea din cameră. Poate fi cea din fotografie. Poate fi cea de lemn. Poate fi girafa care apare din întuneric. Poate fi cea pe care Andreea încă nu a întâlnit-o.
Numele începe să funcționeze altfel. Nu ca o etichetă individuală, ci ca un fel de limbaj comun. În roman există chiar o logică foarte simplă formulată de Andreea: dacă strigi „Gina”, nu chemi una singură. Ideea este că numele le adună, nu le separă.
Și poate aici începe literatura să facă ce știe ea mai bine: ia un lucru aparent absurd și îl lasă să devină firesc. După câteva pagini, nu te mai întrebi de ce toate sunt Gina. Ar fi aproape ciudat să se numească altfel.
Un nume care nu trebuie să impresioneze
Îmi place și faptul că „Gina” nu este un nume spectaculos. Nu încearcă să sune mitologic. Nu este un nume inventat pentru a atrage atenția. Nu vine cu explicații solemne. Este cald, simplu și ușor de rostit.
În lumea romanului, lucrurile importante nu sunt întotdeauna cele care intră în cameră făcând zgomot. Uneori sunt un măr. O panglică. O bucată de sfoară. Un carnețel. O fotografie.
Și un nume simplu.
Gina.
Manuscrisul merge în aceeași direcție: pentru Andreea, numele este asociat cu bunătatea și răbdarea, nu cu forța sau dramatismul.
Asta nu înseamnă că m-am așezat înainte de roman și am construit această simbolistică. Din contră. Mi se pare mai interesant tocmai faptul că sensul s-a așezat ulterior peste ceva ce Andreea stabilise deja foarte simplu.
Nu toate lucrurile au nevoie de sisteme
Adulții iubesc diferențierile. Etichete. Categorii. Dosare. Nume distincte pentru lucruri distincte. Este util. Uneori este necesar.
Dar există și alte feluri de a ordona lucrurile. Un obiect nu trebuie neapărat definit pentru a fi iubit. Un nume nu trebuie să delimiteze pentru a funcționa. Uneori repetarea lui face exact contrariul: creează familiaritate.
Cred că asta se întâmplă cu Gina. Nu mai ai nevoie de explicații elaborate când știi deja că aparține lumii Andreei. Iar în roman există o replică ce împinge ideea mai departe: numele este ceva care poate face un lucru să pară mai puțin amenințător. Andreea vorbește despre un nume „care să nu doară”.
Este una dintre ideile pe care le-am preferat tocmai pentru că nu are nevoie să fie transformată într-o lecție. Rămâne acolo. Simplă.
Când un detaliu începe să țină povestea laolaltă
La început, faptul că toate girafele se numesc Gina poate părea doar o particularitate simpatică a Andreei. Dar pe măsură ce povestea crește, numele reapare.
Gina ajunge în fotografie. Gina ajunge pe masă. Gina devine interlocutor. Gina trece pragul. Gina apare în momente în care Andreea are nevoie să vorbească, să aștepte, să decidă sau pur și simplu să nu fie singură.
Manuscrisul chiar construiește un subcapitol în jurul primei Gina care trece pragul.
Și atunci observi că numele a făcut ceva fără să ceară voie autorului. A legat momentele între ele. A devenit recognoscibil. Cititorul nu mai are nevoie să i se explice de fiecare dată ce reprezintă. Când apare Gina, o parte din lumea Andreei vine odată cu ea.
Nu toate lucrurile trebuie explicate până la capăt
Există riscul, atunci când vorbești despre propria carte, să explici prea mult. Să iei fiecare obiect și să spui: acesta înseamnă asta, acesta simbolizează asta, iar aici cititorul trebuie să înțeleagă asta.
Nu vreau să fac lucrul acesta cu Gina. Nu cred că literatura câștigă atunci când autorul îi pune legendă sub fiecare imagine.
Pot spune de unde a venit. Pot spune că Andreea a hotărât că toate girafele se numesc Gina. Pot spune că, odată intrat în roman, numele a început să lege lucruri pe care inițial nu le gândisem neapărat împreună.
Mai departe, însă, Gina trebuie lăsată să existe. Poate pentru cineva va fi doar un nume simpatic. Pentru altcineva, un semn de familiaritate. Pentru altcineva, felul în care un om poate face lumea mai puțin complicată.
Toate variantele pot încăpea în aceeași poveste.
Și totuși, de ce Gina?
Răspunsul cel mai corect rămâne și cel mai scurt:
Pentru că așa a hotărât Andreea.
Iar uneori, când scrii, trebuie să ai suficientă disciplină încât să nu strici cu explicații ceea ce a venit deja firesc. În fond, dacă într-o lume pot dispărea toate girafele, cred că putem accepta fără prea multe formalități și o lume în care toate se numesc Gina.
Eu am acceptat-o.
Și, după un timp, mi-a fost greu să le spun altfel.
Lasă un răspuns