10 ședințe cu Dr. Gira despre anxietate
Postarea 5 din 10
Anxietatea are câteva soluții preferate. Una dintre ele este simplă, rapidă și foarte convingătoare: nu te duce. Nu răspunde la telefon, nu începe conversația, nu intra în magazin, nu conduce pe drumul acela, nu spune ce gândești, nu merge la întâlnire, nu încerca lucrul nou. Mai bine amână până când te vei simți pregătit. Pentru câteva minute, strategia chiar funcționează. Tensiunea scade, corpul se liniștește, situația care părea amenințătoare dispare din fața ta, iar mintea primește exact ceea ce cerea.
Problema apare mai târziu. Dr. Gira ascultă explicația, se uită peste ochelari și întreabă: „Ai rezolvat problema sau doar ai făcut-o să nu se mai vadă?”
Evitarea chiar reduce anxietatea. Tocmai de aceea poate deveni o problemă
Ar fi simplu să spunem că oamenii evită pentru că nu sunt suficient de curajoși. Ar fi și greșit. Evitarea are logică. Dacă o situație produce teamă, îndepărtarea de ea reduce disconfortul, iar creierul înregistrează repede relația: am plecat, m-am simțit mai bine. Data viitoare, soluția devine și mai tentantă.
Aici se formează cercul. Strategia care reduce tensiunea pe termen scurt poate împiedica apariția unei informații importante. Poate că situația ar fi fost suportabilă. Poate că lucrurile nu s-ar fi terminat atât de rău pe cât anticipai. Poate că frica ar fi crescut și apoi ar fi scăzut. Poate că ai fi putut face față chiar fără să te simți complet în siguranță. Dacă pleci de fiecare dată înainte să afli, predicția anxioasă rămâne practic neverificată.
În terapia cognitiv-comportamentală, acesta este unul dintre motivele pentru care evitarea poate menține anxietatea. Persoana nu mai are ocazia să compare ceea ce anticipa cu ceea ce se întâmplă în realitate și nici să descopere cât poate tolera atunci când rămâne în situație.
Dr. Gira ar formula lucrurile mai puțin academic: „Dacă pleci de fiecare dată înainte să vezi ce se întâmplă, anxietatea va continua să scrie finalul.”
Uneori evitarea nu seamănă deloc cu evitarea
Nu trebuie să fugi propriu-zis dintr-o încăpere. Poți evita foarte elegant. Poți amâna un telefon până când „este momentul potrivit”, poți pregăti timp de trei zile un mesaj de patru rânduri, poți merge la o petrecere, dar să stai tot timpul lângă ușă, poți conduce doar dacă altcineva este în mașină sau poți accepta să vorbești în public numai dacă îți citești fiecare propoziție de pe foaie. Din exterior, ai făcut lucrul respectiv. În interior, toată experiența a fost organizată astfel încât anxietatea să aibă cât mai puține motive să protesteze.
Aici apar și comportamentele de siguranță. Ele pot fi subtile și pot părea perfect rezonabile. Problema nu este că orice pregătire, verificare sau măsură de precauție ar fi problematică. Devine relevant atunci când persoana ajunge să creadă că a trecut prin situație numai datorită acelor măsuri. „Am reușit să merg pentru că stăteam lângă ieșire.” „Am putut vorbi pentru că verificasem de zece ori.” „Am rezistat pentru că știam că pot pleca imediat.”
În loc să învețe „pot face față”, mintea poate reține altceva: „am scăpat pentru că m-am protejat suficient”.
Dr. Gira ridică probabil capul din carnețel: „Și dacă protecția a devenit parte din problemă?”
Ce îți scapă din cadru?
Când anxietatea spune „nu merge”, cadrul devine foarte îngust. În el există pericolul, disconfortul și toate lucrurile care ar putea ieși prost. Dr. Gira are deja întrebarea lui: „Ce îți scapă din cadru?”
Poate că ai mai trecut prin situații asemănătoare. Poate că nu trebuie să te simți complet liniștit ca să faci ceva. Poate că anxietatea nu trebuie să dispară înainte să intri în încăpere. Și poate că scopul nu este să demonstrezi că nimic neplăcut nu se va întâmpla, ci să vezi ce poți face dacă apare disconfortul.
Întrebarea „Cum fac să nu mai simt anxietate înainte să merg?” se poate transforma astfel în „Pot merge chiar dacă anxietatea vine cu mine?” Pentru cineva care a așteptat mult timp să se simtă pregătit, diferența nu este doar de formulare. Prima întrebare pune acțiunea în așteptarea dispariției anxietății. A doua lasă loc posibilității de a acționa în prezența ei.
Expunerea nu înseamnă să arunci omul în frică
Există o caricatură destul de răspândită a expunerii: dacă îți este frică de ceva, terapeutul te trimite direct spre lucrul respectiv și așteaptă să te obișnuiești. În practică, intervenția este mult mai atentă. Expunerea este planificată și adaptată problemei, persoanei și obiectivului terapeutic. Nu presupune ignorarea limitelor și nici transformarea terapiei într-un concurs de curaj.
Ceea ce contează este și ce poate învăța persoana din experiență. Predicțiile nu se confirmă întotdeauna. Incertitudinea poate fi tolerată mai bine decât părea înainte. Frica poate exista fără să dicteze automat comportamentul. Uneori descoperirea importantă nu este „nu mi-a mai fost frică”, ci „mi-a fost frică și am rămas”.
Dr. Gira nu ar spune: „Du-te și vei vedea că nu pățești nimic.” Ar fi o promisiune pe care nu are de unde să o facă. Situațiile pot fi dificile, oamenii pot reacționa neplăcut, conversațiile pot ieși prost. Ar spune mai degrabă: „Hai să vedem ce poți afla dacă nu pleci imediat.”
Asta lasă realitatea să răspundă, în locul anxietății.
Anxietatea iubește amânarea cu termen nelimitat
„O să fac când mă simt pregătit” pare o propoziție rezonabilă. Doar că anxietatea are standarde destul de exigente pentru „pregătit”. Ar prefera un puls liniștit, nicio îndoială, garanția că nu vei greși, certitudinea că nimeni nu te va judeca și, dacă se poate, rezultatul cunoscut dinainte. În condițiile acestea, momentul potrivit are toate șansele să întârzie.
Uneori, ceea ce lipsește nu este încă o perioadă de pregătire, ci experiența de a face lucrul respectiv în timp ce încă există teamă. Asta nu înseamnă că orice evitare trebuie eliminată. Dacă o situație este realmente periculoasă, abuzivă sau nepotrivită, retragerea poate fi o decizie sănătoasă. Prudența nu este anxietate doar pentru că presupune să spui „nu”.
De aceea întrebarea utilă nu este „evit sau nu evit?”, ci „De ce mă retrag din situația aceasta?” Pentru că există un risc pe care îl pot identifica sau pentru că anxietatea îmi cere certitudine înainte să-mi permit să aflu dacă aș putea face față?
Nu întotdeauna răspunsul vine imediat.
Când viața începe să se organizeze în jurul anxietății
Un drum ocolit nu schimbă prea mult viața. Nici o petrecere ratată sau un telefon amânat. Problema apare prin acumulare. Încet, traseele devin mai puține, situațiile acceptabile se restrâng și apar condiții fără de care anumite lucruri nu mai pot fi făcute: numai dacă vine cineva cu mine, numai dacă stau aproape de ieșire, numai dacă verific încă o dată, numai dacă știu sigur că pot pleca.
La început, toate acestea pot părea mici ajustări practice. După un timp, însă, poți descoperi că agenda, deplasările, relațiile sau deciziile tale sunt construite în jurul unui criteriu care nu apare scris nicăieri: să nu crească prea mult anxietatea.
Dr. Gira ar privi puțin mai larg cadrul și ar întreba: „Cât din viața ta este organizat în jurul lucrurilor pe care încerci să nu le simți?”
Nu este o întrebare la care trebuie să răspunzi frumos. E mai util să răspunzi exact.
Nu trebuie să începi cu lucrul cel mai greu
Reducerea evitării nu presupune să alegi situația care te sperie cel mai tare și să intri în ea cu entuziasmul unui voluntar pentru dezastru. Primul pas poate fi mult mai puțin spectaculos: să rămâi câteva minute în plus, să trimiți mesajul după o verificare rezonabilă în loc de unsprezece, să mergi într-un loc familiar fără persoana care te însoțește de obicei sau să spui ceva într-o conversație pe care altădată ai fi amânat-o.
Miza nu este să demonstrezi că ești curajos. Este să obții informația pe care evitarea nu ți-a permis până acum să o ai. Ce ai anticipat? Ce s-a întâmplat de fapt? Cât a durat disconfortul? Ce ai făcut când a crescut? Ce ai putut tolera fără măsurile de siguranță pe care le considerai indispensabile?
Uneori răspunsul va fi că situația a fost într-adevăr dificilă. Alteori vei observa că mintea estimase pericolul cu destulă generozitate. În ambele cazuri ai aflat ceva real, iar informația aceasta valorează mai mult decât o nouă rundă de presupuneri.
La sfârșitul ședinței, Dr. Gira închide carnetul. Nu întreabă dacă anxietatea a dispărut și nici dacă persoana se simte pregătită pentru orice.
Se uită peste ochelari și spune:
„Data viitoare când primul impuls este să pleci, vezi întâi ce îți scapă din cadru.”
Evitarea poate aduce liniște repede. Tocmai de aceea merită observat cât de des îi cerem liniștii de moment să ia decizii pentru viața de mâine.
Lasă un răspuns