psihoterapieNimeni nu ştie mai bine decât psihoterapeutul însuşi că alegerea unei profesii reprezintă un act complex, adică depinde de efectul conjugat al unor motivaţii, identificări şi elaborări diferite ale conflictelor şi că exercitarea unei profesii contine şi ea o multitudine de gratificaţii şi posibilităţi de apărare.
Una dintre motivaţiile frecvente pentru profesia de psihoterapeut , poate proveni uneori dintr-o 
fantasmă latentă de mântuire, activată de suferinţa pacientului; dorinţa pacientului de a găsi un tată ideal şi atotputernic sau o mamă cu aceleaşi trăsături converge cu satisfacţia terapeutului de a fi o astfel de figură parentală plină de înţelegere, datorită căreia pacientul îşi află o vindecare completă- aproape o renaştere.
Cunoscute mai sunt şi motivele care pot proveni din dorinţa de a fi partea parentală mai buna şi mai înţelegătoare, ceea ce ulterior devine o atitudine generalizată, uneori o reprezentare de atotputere (de exemplu terapeutul poate avea fantasma de a deveni salvator al întregii umanităţi, pentru că el intelege toate lucrurile mult mai cuprinzător şi mai profund decât restul oamenilor, limitaţi şi ignoranţi, care alunecă spre propria distrugere).



Conceptul de 'sindrom al celui care vrea să ajute' se referă la unirea unor caracteristici de personalitate care devine o formă puternică de viaţă, prin acţiunile de ajutor social exercitate în detrimentul propriei dezvoltări. În spatele unei faţade aparent omnipotente a unui comportament terapeutic, de tip guru, se ascunde chiar un copilas trist, flămând şi neglijat psihic, cu exact aceleaşi tulburări şi conflicte care abia asteaptă să le vindece la pacientul lui. 

   
Următoarele domenii conflictuale caracterizează cu precădere personalităţile celor care ajută:
- experiente uitate şi refulate de a nu fi fost iubit şi respingerea din partea părinţilor în mica copilarie;
- identificarea cu agresorul matern, pentru a se adapta aşteptărilor părinţilor;
- o mare trebuinţă narcisică de iubire şi recunoaştere, împotriva căreia se apără.
Indiferent cât de justificate ar putea să fie unele din aceste caracteristici ale personalităţilor persoanelor care ajuta (asistenţi sociali, medici, psihologi, terapeuţi), trebuie totuşi să observăm că generalizarea rapidă şi popular psihologică a atitudinilor nevrotice extreme ne face să uitam că trebuinţa de a ajuta se poate observa deja la copilul mic sănătos.

La numeroşi candidaţi pentru formarea în psihoterapie se poate identifica o puternică trebuinţă de recuperare. Fie o persoană foarte apropiată din familia de origine suferise de o maladie psihică gravă, fie ei iînşişi suferiseră de angoasa de a deveni psihotici. Aceasta inseamnă că ei au ales psihoterapia pentru a vindeca o persoană pe care au iubit-o foarte mult, dar se şi temeau ca au vătămat-o cu ura lor şi transferau legatura cu aceasta persoana asupra viitorilor pacienţi; aceasta ar fi deci alegerea profesională provocată de sentimente inconştiente de culpabilitate..

Sau ei speră, nu numai în analiza personală, ci şi ulterior în tratamentul viitorilor pacienţi, să se înţeleagă pe sine şi să se vindece în ei înşişii propriile prejudicii suferite şi 'rătăcirile'.

De aceea înainte de a deveni psihoterapeut si după ce ai inceput să profesezi, sunt necesare ore de dezvoltare personală.